În ansamblul patrimoniului istoric şi cultural-artistic românesc, Episcopia Romanului ocupă un loc aparte, impunându-se printr-o existenţă pe cât de îndelungată pe atât de bogată în evenimente şi contribuind la afirmarea oraşului ca un important centru economic, politic şi de credinţă ortodoxă la răsărit de Carpaţi.
Nu se cunosc cu exactitate data şi împrejurările constituirii Episcopiei Romanului, neexistând nici o mărturie documentară în acest sens. Se ştie însă că în zona Romanului, ca şi în alte regiuni ale Moldovei, erau numeroase aşezări cu o populaţie ce împărtăşea credinţa creştină ”de ritual grecesc” încă din secolul al XIII-lea, populaţie românească (walaşi) ce-şi desfăşura viaţa religioasă într-un cadru temeinic organizat, aşa după cum rezultă din scrisoarea papei Grigore al IX-lea trimisă în 1234 principelui maghiar Bela. În acest document se afirmă existenţa mai multor ”episcopii schismatice”, între care şi episcopatul Milcoviei, numit al cumanilor, a cărui autoritate se extindea şi asupra ”Ţării de Jos”. Precizăm însă că este vorba de o organizare bisericească din perioada anterioară constituirii statului feudal independent, organizare ce nu poartă girul factorului politic dar care pune în evidenţă atât existenţa predominantă a elementului etnic românesc în timpul ultimelor valuri migratoare, cât şi caracterul ortodox al creştinătăţii sale.
Continuitatea vieţii creştine ortodoxe în regiunea de la confluenţa Moldovei cu Siretul este relevată ceva mai târziu prin documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 8 martie 1407 în care se fac referiri la”călugării din Dumbrava”, obşte monahală despre care se ştie că vieţuia în apropierea Romanului, dincolo de limita sudică a acestuia.
Toate acestea ne îndreptăţesc să considerăm că Romanul se afla într-o zonă cu o populaţie numeroasă, de veche tradiţie ortodoxă, ceea ce ar justifica şi presupunerea că una dintre ”episcopiile schismatice” pomenite în scrisoarea papală din 1234 ar fi avut reşedinţa aici. De altfel, episcopul Melchisedec Ştefănescu, cărturar şi istoric de mare prestigiu, membru al Academiei Române, considera - într-una din lucrările sale - că eparhia ortodoxă cu centrul la Roman fusese constituită ”... cu mult înainte de Alexandru cel Bun”.
Pe de altă parte nu putem ignora precizarea făcută de Grigore Ureche în Letopiseţul ţări Moldovei până la Aron Vodă, care precizează că Alexandru cel Bun ... mai făcut-a şi al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire din oraş, în Roman, căruia ... i-au dat eparhie o parte din ţinuturi pe sub munte în geos. Pornind de la această afirmaţie a cunoscutului nostru cronicar, marea majoritate a istoricilor (D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, N. Păcurariu etc.) înclină să-l considere pe Alexandru cel Bun ca întemeitor al Episcopiei Romanului.
Coroborând afirmaţia lui Grigore Ureche cu datele pe care ni le oferă şi unele documente de cancelarie, considerăm că ne putem alătura acestui punct de vedere. Mai mult decât atât, se pot face şi unele aprecieri - nu tocmai hazardante - cu privire la limitele cronologice în cadrul cărora s-a petrecut evenimentul instituirii scaunului episcopal la Roman.
Aceasta deoarece în ”cartea domnească” din 16 septembrie 1408 prin care Alexandru cel Bun dăruieşte două sate ... bisericii Sfânta Vineri, care-i în târgul Romanului unde odihneşte sfânt-răposata maică cneaghina Anastasia, nu se face nici o referire la existenţa unei episcopii în Roman. Putem considera deci, că în anul 1408 eparhia Romanului nu fusese încă instituită, altfel ea ar fi fost menţionată în documentul respectiv, fiind vorba chiar de biserica episcopală de mai târziu.În schimb, într-un alt document din 6 iulie 1413 este menţionată ... episcopia din Rădăuţi a Sfântului Nicolae, ceea ce ne face să credem că Alexandru cel Bun a constituit cele două episcopii (de la Roman şi Rădăuţi) în perioada 1408-1413.
Este greu de presupus că Episcopia Rădăuţilor s-a constituit înaintea celei de la Roman din moment ce există numeroase probe din care rezultă întâietatea episcopatului de Roman faţă de cel din Rădăuţi. Chiar Dimitrie Cantemir subliniază că episcopul de Roman ... s-a chemat arhiepiscop, fiindu-i îngăduit ca, la liturghie, să poarte mitră, el stând totdeauna în dreapta mitropolitului şi fiind singurul care avea pateriţe (cârje) ferecate în argint. În consens cu aceste afirmaţii se menţine şi Grigore II Ghica prin documentul din noiembrie 1739 în care subliniază că episcopia Romanului este ... mai veche şi mai cinstită decât alte episcopii ale acestei ţări, al doilea scaun după mitropolitul ţării.
Documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun în 1408 dovedeşte că la acea dată exista deja un lăcaş de cult cu hramul ”Sfânta Vineri” (”Sfânta Paraschiva”) pe locul actualei Episcopii. Era o biserică domnescă din moment ce voievodul ţării o alesese ca loc de veşnică odihnă pentru mama sa, dar nu avem date certe cu privire la anul construcţiei. Credem însă că nu greşim dacă afirmăm că prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia ”Târgul de Jos” i-a moştenit şi numele. Cea ce ştim sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuţie fie că nu se realizase până atunci, fie că - din anumite cauze - trebuia refăcută.
Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit şi în vremea lui Ştefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 şi 1488 sub denumirea de ”Sfânta Parascheva”. Nu se cunosc intervenţii constructive mai ample din acea perioadă, semn că aşezământul se afla în bună stare de funcţionare şi că, în această parte a ţării, întreaga atenţie a voievodului s-a îndreptat spre Cetatea Nouă de la Gâdinţi, singura capabilă să zăvorască porţile sud-estice ale Moldovei.
Mulţi s-au întrebat de ce Petru Rareş a considerat necesar să înceapă biserică nouă la Episcopia Romanului. Trecerea timpului şi intrarea în ruină a vechiului lăcaş să fi determinat această decizie? Sau dimensiunile reduse ale construcţiei existente nu mai puteau exprima prestanţa şi autonomia spirituală a unei entităţi ecleziastice situate imediat după Mitropolia ţării? S-ar crede că ambele întrebări sunt rezultatul unei realităţi care a determinat începerea lucrărilor de construcţie în 1542 sub conducerea meşterului Luca din Bistriţa transilvană şi atenta supraveghere a episcopului Macarie.
Lucrările au durat - nu fără peripeţii - timp de 8 ani, încheindu-se în 1550 prin grija soţiei lui Petru Rareş, Elena Doamna şi a fiilor săi Iliaş, Ştefan şi Constantin, după cum rezultă din textul inscripţiei originare, în care numele fiului cel mare (Iliaş) a fost şters ulterior, în urma trecerii sale la islamism: Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, închinătorul Treimii şi credinciosul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei cu de Dumnezeu încoronata Doamna Elena şi cu Dumnezeu dăruitele lor odrasle ... Ştefan şi Constantin a început această biserică de la ultimele temelii în numele Prea CuvioaseiParascheva, în anul 7050. Dar neajungând până la sfârşit a adormit întru Domnul cu somnul cel lung aşteptând învierea de obşte. Veşnica lui pomenire. După sfârşitul lui, pururea pomenitul şi iubitul fiu al său ... din mila lui Dumnezeu luând sceptrul şi scaunul şi cu iubitoarea de Hristos maica sa Elena şi cu preaiubiţii săi fraţi Ştefan şi Constantin a zidit şi terminat întru pomenirea sa şi a părinţilor săi şi a fraţilor. Prin porunca şi încrederea binecredincioasei lor hotărâri s-a încredinţat îngrijirea pentru terminarea ei mie smeritul întru cei sfinţiţi episcopi, Macarie şi ocrotitul de Dumnezeu a acestui ... Şi acestea s-au înscris aici. Toate acestea s-au sfârşit în anul de la zidirea lumii care se va dobândi adunând la mia înşeptită şi cinci încincite şi iarăşi la cinci simple încincite şi durata însărcinării de opt ani. Iar de la naşterea lui Hristos 1550, luna ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu